Timișoara mea

La noi în grădină era (și încă este) una dintre cele mai frumoase magnolii din Timișoara. Sub magnolie creșteau lăcrămioare superbe. Le culegeam duminica dimineața, pentru mama, înainte de a merge la matineul concertului de la filarmonica unde tatăl meu cânta în orchestră.

Strada Giurgiului (actualmente Coriolan Băran) era, așa cum se spune astăzi, „multi-culti“. Vecinii noștri erau de toate neamurile Banatului: români, nemți, unguri, sârbi, și de toate religiile: ortodocși, catolici, evrei etc. Sărbătoream Paștele de două ori, o dată cel ortodox și o dată cel catolic, dar și alte sărbători, împărțind bunătățile culinare făcute după tradiția culturală a fiecăruia, frățește, între vecini.

După colțul străzii noastre, pe strada numită astăzi Virgil Onițiu, în drum spre parcul Doja (astăzi Parcul Carmen Sylva) locuia familia Oschanitzky. Tatăl Richard era compozitor și fiul lui, tot Richard, a devenit și el compozitor cunoscut de muzică de film și jazzman celebru. Richard era Mozart-ul Timișoarei, nu doar al cartierului. A compus în adolescență o misă ce s-a cântat în Domul Romano-Catolic din centru. Acasă la el, lângă pian, se afla o machetă-jucărie din carton a unei scene de operă barocă. Copii fiind ne jucam, Richard improviza la pian, iar eu mânuiam omuleți-actori din hârtie în decorul colorat, tot din hârtie. Nu bănuiam că acest joc ne e menirea și că ne va deveni, în viitor, meseria. Pe aceeași stradă, la colț, locuia familia Bösner. Fiul Gerry (Gerhard) a devenit actorul principal al Teatrului German (a fost cât pe ce să-i devin coleg), iar, după emigrarea familiei în Austria, director de teatru în Linz.

Trecând pe lângă casa lui Oschanitzky, în drum spre parc traversezi linia de tramvai, la dreapta tramvaiul merge spre Piața Alexandru Lahovari (astăzi Nicolae Bălcescu) și spre Fratelia, iar la stânga, pe Strada Gheorghe Doja, spre centru. Și astăzi, ca rar vizitator al orașului natal, simt în apropierea parcului mirosul special al benzinei ce plutea în aer la concursurile de motociclete, al căror parcurs trecea pe lângă parc. Parcă-l văd pe faimosul Schomlo trecând în turul de onoare al câștigătorului, pe motocicleta lui vestită, cu mâna stângă ridicată în semn de salut, în aplauzele entuziaste ale timișorenilor din Elisabetin. Pe vremea aceea nu visam să devin scenograf, visam să devin motociclist celebru. Îmi închipuiam o motocicletă minune cu care să-i bat pe toți și să mă lăfăi în admirația fetelor îmbrăcate cu fuste colorate pe jupon (petticoat), talie ca trasă prin inel și bluze proaspăt spălate și apretate. Designul motocicletei visate de mine îl am și acum în memorie, neapărat culoarea roșu aprins, zgomotul stil Porsche și miros intens de benzină amestecată cu kerosen.

Un alt miros rămas în memoria mea este mirosul de tămâie. Nu departe, la dreapta parcului, se află biserica catolică din Piața Alexandru Lahovari. Acolo, ca ministrant, clătinam ritmic cădelnița cu tămâie aprinsă în acordurile muzicii de orgă interpretată de celebrul organist Josef Gerstenengst, un prieten apropiat al familiei noaste. Încerc să îmi activez memoria, îmi imaginez că sunt pasager al unui tramvai care merge spre centru, spre liceul de limba germană „Nikolaus Lenau“. Acolo profesorii erau severi și de modă veche și nu știau dacă să rămână național-socialiști sau să devină proaspăt comuniști. La capătul străzii Doja, în Piața Maria, pe lângă biserica reformată, linia de tramvai se bifurcă. La stânga merge spre cartierul Josefin și spre gară, spre bunica mea de la Reșița și spre vacanțele de ski de pe Semenic, iar la dreapta spre podul de peste Bega, spre catedrala ortodoxă, spre filarmonică, spre operă și restaurantul Lloyd.

Spre sfârșitul anilor '50, la filarmonică aveau loc concerte memorabile. A dirijat atunci și tânărul și frumosul Zubin Mehta cucerind doamnele din Timișoara. Într-o zi, a apărut la pupitru copilul minune Roberto Benzi uimind publicul. Țin minte ce senzație a făcut primul concert de philharmonic jazz cu pianistul austriac Friedrich Gulda, care a interpretat compoziția lui Gershwin „Un american la Paris“. Nu ne-a venit să credem că această apariție a fost posibilă în plin comunism, perioadă în care predomina arta realist socialistă. În pofida tuturor restricțiilor comuniste, exista pe atunci în oraș o cultură a Jazz-ului (vezi Richard Oschanitzky), inclusiv datorită faptului că la Timișoara se recepționa celebra emisiune americană de Radio „USA Jazz Hour“.

Au concertat în Timișoara și mari artiști români. Mulți dintre ei au devenit cu timpul celebrități internaționale, precum violoncelistul Radu Aldulescu, violonistul Ștefan Gheorghiu sau flautistul Vasile Jianu. Casa noastră din Strada Giurgiului, cu terasa ei generoasă spre grădină, a fost gazdă pentru acești artiști care, invitați la noi la masă, drept mulțumire, dădeau mici serate muzicale pe terasa sus amintită. Spre finalul serii Radu Aldulescu ne arăta trucuri cu cărți de joc sau interpreta interludii de percuție bătând în lemnul violoncelului mici improvizații de jazz după multă seriozitate clasică. În acei ani, după ce trecea podul, linia tramvaiului își continua drumul spre centru, trecea de Lupoaică și făcea stație le Operă, vis-a-vis de Restaurantul Lloyd, unde uneori ne invita tata, după matineul de la filarmonică, să luăm masa de prânz cu supă clară de vacă cu găluște de gris și șnițel vienez – masa de duminică a bănățeanului neamț. Interiorul restaurantului avea un design superb - Jugendstil spre Art Deco -  și un aer vienez-budapestan ce s-a ținut multă vreme și mult guverne aproape neschimbat, până în anul 2000, când au dispărut scaunele tipice Art Deco. Am întrebat deunăzi unde au dispărut scaunele desenate parcă de Josef Hoffmann din „Wiener Werkstätte“,  nimeni nu a știut să-mi spună. Nu cred că sunt păstrate într-un muzeu de design. În fața restaurantului era promenada orașului (astăzi Piața Victoriei). Noi o numeam atunci Lloyd Zeile. Acolo, pe seară, își plimba timișoreanul „outfit“-ul, pe vremuri pantofii malagamba, iar astăzi tatoo-urile și ochelarii de soare Ray-Ban.

După ce tramvaiul trecea prin dreapta Operei, pe lângă statuia lui Nepomuk (Piața Libertății), o cotea spre cartierul Fabrik și trecea pe lângă strada Mercy. Aici, în zona Timișoarei vechi unde se întâlnește barocul cu Jugendstilul, unde simți o adiere de klein Wien, unde și astăzi te ia în brațe Europa occidentală, avea domnul Podlipny, fugit din Budapesta ca revoluționar comunist în urma eșecului mișcării de după Primul Război Mondial, un superb atelier de pictură la mansardă. Aici nu mai erai în inima Timișoarei burgheze, ci de-a dreptul în Montmartre, aici te simțeai boem și eliberat de constrângerile catolice de acasă și cele comuniste de la școală, aici te visai artist. Am fost primit în mica școală privată a marelui maestru Julius Podlipny pentru a mă pregăti pentru examenul de admitere la Facultatea de Arte Plastice din Cluj. Nu demult, am descoperit în Muzeul de Artă timișorean un superb autoportret al maestrului Podlipny, cu fața lui de Isus bătrân, atotștiutor și sever, dar în fond, un bohémien, extraordinar desenator realist și, în același timp, cubist și expresionist. El era socotit de cenzura anilor '50 ca artist formalist și era exclus din expoziții. Privind îndelung autoprotretul mi-aș fi dorit să-mi zâmbească, să-i povestesc pe unde am lucrat în lume ca scenograf și să-i mulțumesc pentru că mi-a deschis ușile spre meseria mea.

După ce am fost admis la Facultatea de Arte Plastice din Cluj a început un lung rămas bun de la copilăria și adolescența mea timișoreană. De la Cluj m-am mutat la București, la secția de scenografie, unde am avut marele noroc să am cei mai buni profesori cu putință, pe maestrul Alexandru Brătășanu, care și-a făcut studiile la Paris împreună cu Fernand Léger, și pe sublimul arh. Paul Bortnovski, care a colaborat la multe spectacole cu Lucian Pintilie și cu Liviu Ciulei. Pe atunci nu bănuiam că voi părăsi Timișoara pentru cel puțin 50 de ani. Am revenit însă după 1990. Meseria mea m-a întors, din când în când, la teatrele din Timișoara.

Dar să revin la traseul meu imaginar. Drumul amintirilor mele mă duce spre inima Timișoarei, spre Domplatz – Piața Domului (astăzi Piața Unirii), care sper că va deveni iar o bijuterie arhitecturală, un muzeu viu de stiluri, de la Baroc la Art Deco, după ce vor cădea și ultimele schele și pânze ce acoperă lucrările de renovare. Văd în fața mea țelul călătoriei mele imaginare: Domul Romano-Catolic conceput de arhitectul Fischer von Erlach. Revăd ca într-un film scene ale copilăriei mele. Începutul anilor '50, din Dom se aude muzică de orgă, un organist repetă. Eu și fratele meu Dieter, cu pantaloni scurți, ciorapi albi și pantofi lustruiți, ne îndreptăm spre treptele de la intrarea în Dom împreună cu doamne și domni îmbrăcați festiv. Este duminica la ora matineului. Tatăl nostru Franz Stürmer a adunat cu greu, în ciuda faptului că muzica bisericească era interzisă, o orchestră de muzicieni profesioniști de toate neamurile din Timișoara și o selecție de cântăreți de mare calitate. Se pregătește să dirijeze, în premiera în țară, Requiem-ul lui Mozart. Fratele meu și cu mine avem rolul de plasatori ai numerosului public timișorean. Afară e un soare festiv, în interior, în intunericul barocului solemn răsuna muzica divina a lui Mozart. O săptămână mai târziu, tatăl meu este exclus din partidul comunist în care a fost trecut fără sa fie întrebat, la grămadă cu toți ceilalți membri din partidului socialist al cărui membru era.