Spațiul și percepția

Acum doi ani, la debutul tururilor de arhitectură, scriam la rândul meu un text pentru concursul bienalei de arhitectură BETA, în care povesteam experiențele mele legate de percepția orașului în care trăim, muncim, iubim. Tema bienalei, Privește orașul, surprindea tocmai nevoia noastră de a înțelege dincolo de o simplă privire, de a pătrunde dincolo de fațade, de a decodifica intelectual dar și senzorial alcătuirile din cărămidă, beton și piatră, aliniamentele de vegetație, organizările spațiale și fluxurile de curgere ce alcătuiesc peisajul urban prin care ne mișcăm. 

Cu oarecare părere de rău, vorbeam despre percepția mea limitată, despre caracterul pur virtual al propriului oraș. Eram și încă sunt obișnuit să îl văd de cele mai multe ori, din spatele volanului, din habitaclul climatizat și aseptic al propriei mașini. DA! Trăiesc în păcat. Sunt unul dintre cei care reușesc să își facă, din păcate, prea puțin timp pentru a percepe orașul nemijlocit, în deplinătatea lui, cum se zice, prin toți porii. Percepția mea este pur vizuală, o succesiune abstractă de imagini ce se derulează în viteză, între punctele A și B. Dacă sunteți ca mine, atunci chiar pentru dumneavoastră vorbesc. 

Sunt sigur că aveți, ca și mine, aceeași senzație de anomie - senzație pe care Simmel o atribuia berlinezilor începutului de secol XX. Simmel observa cum, sub stresul impulsurilor senzoriale specifice orașului modern, lipsiți de timp în goana rutinei zilnice, berlinezii își reduceau, de bună voie, interacțiunea cu lumea senzorială, devenind un soi de automatoni în slujba mecanismelor orașului. Într-o astfel de lume, orașul devine un soi de muzeu cu exponate față de care trecem indiferenți. Din când în când, un exponat ne atrage atenția, ne lăsăm fermecați de formele lui, de ambianța lui, dar știm oare care este povestea ce se ascunde în spatele zidurilor lui? Fiecare gest arhitectural ascunde o nevoie specifică, un gând, credințele celor ce l-au alcătuit, un mod de a înțelege lumea. Mai suntem astăzi antrenați pentru o astfel de înțelegere a lumii? Este percepția noastră a spațiului una completă? 

Să admitem că avem două moduri de a înțelege spațiul și artefactele lui. Primul mod este subiectiv și ține de experiențele noastre individuale acumulate în timp. Interpretările pe care le generează sunt pur personale, maniheiste în tăria lor… ne place sau nu ne place. Uneori, simpla argumentare a acestor alegeri devine dificilă, tocmai pentru că ele nu se bazează pe o înțelegere rațională cât pe o interpretare emoțională. Reacționăm emoțional la stimuli: la lumină sau la întuneric, la rece sau la cald, liniștit sau zgomotos, lis sau texturat, parfumat sau îmbâcsit, simplu sau complex. Observați că toate aceste antinomii exprimă, de fapt, calități spațiale ce sunt decodificate simultan și cu efecte imediate de către aparatul nostru senzorial. 

Vom spune, așadar, că percepția senzorială a spațiului rezultă în urma unei lecturări complexe bazate pe văz (cu ochii măsurăm, comparăm și decodificăm semnele și semnalele spațiului din jurul nostru), pe mișcare sau kinestezie (nu ne teleportăm din loc în loc - spațiul este perceput în mișcare și nu din poziții fixe), pe atingere și tactilitate (suntem ființe corporale și nu eterice, motiv pentru care intrăm în contact cu lumea, o simțim prin toți porii), pe auz (spațiul are o sonoritate a lui ce diferă în funcție de dimensiune, direcție și materialitate) și nu în ultimul rând pe miros (probabil cel mai arhaic simț al nostru, și simțul cu cea mai mare capacitate de ne transporta în spațiu și timp prin intermediul memoriei, sau al experienței).  

Să admitem, deci, că percepția subiectivă se bazează, în primă instanță, pe capacitatea noastră de a decodifica senzorial calitatea spațiului. Dar este oare suficient? Toate animalele fac asta în fond. Toate au învățat să se adapteze condițiilor în care trăiesc. Ceea ce ne separă de animale este capacitatea noastră de a fi obiectivi față de lumea în care ne mișcăm. Suntem obiectivi cu lumea pentru că ne percepem pe noi înșine ca ființe înzestrate cu un aparat critic capabil să decodifice realitatea, dar mai ales pentru că ne înțelegem poziția în raport cu grupurile în care trăim. Civilizația noastră este, în esență, construită astfel printr-o continuă mediere între individual și colectiv, între valori individuale și valori comune. 

O privire obiectivă asupra lumii presupune o lecturare educată a spațiului. Timpul ne permite studiul. Învățăm despre istoria locului, despre factorii culturali și economici ce l-au creat și transformat în timp. Învățând despre cât mai multe astfel de locuri, spații și momente, dobândim capacitatea de a compara, de a ierarhiza, de a înțelege anumite nevoi, dar și mecanisme de formare a spațiului. Ne racordăm astfel unei experiențe comunitare a locului și spațiului. Devenim parte a culturii locale și îi înțelegem sensul semantic, semnele și simbolurile. SEMNELE ȘI SIMBOLURILE necesită, așadar, o lectură obiectivă, conștientă, educată. Din păcate, de cele mai multe ori, suntem turiști în propriile orașe. “Ieșim în oraș” în weekend tocmai pentru a-l simți... e ceea ce nu avem timp să facem în timpul săptămânii.  Învățăm să ne adaptăm, așa cum o fac și animalele, economisind energie. În cazul nostru, energia dedicată chiar trăirii spațiului ar trebui să faciliteze chiar trăirea.

Lefebvre ne spunea că spațiul funcționează când este trăit și perceput în toată complexitatea lui formal simbolică. Dar despre calitățile spațiului trăit povestim la tur.

Surse:

• Simmel Georg, The Metropolis and Mental Life
  
• Lefebvre Henry, The Production of Space