Rivalități timișorene în anii 1900
Suntem în anul 1900, orașul Timișoara are o șansă cum rar se întâlnesc. Cu câțiva ani înainte, în 1890, autoritățile civile ale orașului reușiseră să obțină, după lungi negocieri, permisiunea armatei de a demola masivele fortificații care înconjurau de peste 150 de ani centrul orașului. Dispariția fortificațiilor însemna și dispariția „esplanadei”, adică zona de cca. 1000 m lățime din jurul fortificațiilor pe care, din motive militare, fusese interzisă realizarea oricărei construcții.
Astfel, suprafețe uriașe de teren aflate în poziții centrale, ocupate până
atunci de fortificații și teren viran, devin disponibile pentru construire. O șansă
unică, de care orașul se grăbește să profite. Se construiesc parcuri,
bulevarde, școli, clădiri publice etc., dar este loc și pentru inițiative
private, mari suprafețe fiind parcelate și vândute către cetățeni pentru a fi
edificate.
O astfel de parcelare are loc și pe Liget út (astăzi Bd. 3 August 1919), unde se scot la vânzare mai multe parcele în condiții foarte stricte pentru cumpărători. Se impunea construirea de imobile cu parter și două etaje („palate”, în limbajul epocii), cu caracter monumental. De asemenea, construcția trebuia începută într-o perioadă de timp dată.
Primii care intră în joc sunt domnii Anheuer și Haymann, care cumpără parcelele de la nr. 5 și nr.7. Ambii încep să construiască în 1900, la diferență de o lună și termină de constuit la 4 zile unul de altul, în 1901. Domnul Anheuer, dovedind că este perfect conectat la spiritul timpului, optează pentru o clădire în „stil 1900”, decorată amplu cu figuri mitologice feminine și motive vegetale, care este unanim apreciată de timișoreni. Domnul Haymann, mai conservator, construiește un palat eclectic, decorat cu motive istoriciste și neo-baroce. Drept urmare, clădirea sa este considerată „anacronică” epocii.
Acest dialog simbolic al stilurilor este tranșat
de domnul Miksa Steiner, fabricant de chimicale, care, la doar două luni distanță
de la terminare palatelor Anheuer și Haymann, începe construcția unui palat care
va face senzație. Construcția durează doar zece luni, fiind dată în funcțiune
în 1903. Palatul său este un amestec tipic timișorean de stiluri,
pe fațadele sale găsindu-se atât elemente istoriciste cât și decorațiuni în
„stil 1900”, dar ceea ce atrage în mod definitiv admirația privitorilor este o
provă de corabie aflată pe frontonul de deasupa intrării principale (probabil
inspirată de canalul ce încă curgea în imediata apropiere) și turnul de colț
îndreptat spre „Casa Arhiducelui”, fosta dominantă verticală a străzii. Peste
câțiva ani, domnul Steiner va recidiva construind casa Băncii de Scont din
piața Unirii, o altă clădire-simbol a Timișoarei.
Frontul sudic al cvartalului se închide cu construcții în 1903, când Karl Kunz construiește ultimul palat al ansamblului în același „stil 1900”, bogat ornamentat cu elemente vegetale și mitologice. Din păcate, o mare parte din decorațiile inițiale s-au pierdut până astăzi: statuile leilor de pe frontonul din colț, fleșa metalică de lângă, cele patru statui feminine de la etajul II și ornamentele metalice ale balconului fațadei situate pe strada Dionisie Linția.
Astfel, Timșoara a câștigat unul dintre cele mai valoroase și coerente ansambluri arhitecturale ale sale în doar trei ani (1900-1903). Ce merită remarcat, dincolo de concurența comercială care a impulsionat această dezvoltare rapidă, este disciplina urbană care a fost respectată cu strictețe de toți actorii implicați: cota cornișei și împărțirea fațadelor este aceeași la cele patru palate, oferind o imagine urbanistică unitară.
Surse:
- Aurel Cosma, Prin Timișoara de altădată
- Ioan Hațegan, Turist prin Timișoara
- Mihai Opriș, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timișoara
- Nicolae Ilieșu, Timișoara – Monografie istorică