Patrimoniul revoluției române

Într-un fel și urmele istorice ale revoluției române au ajuns să facă parte din discuția despre patrimoniul orașului, prin aceea că ele sunt aplicate unor clădiri aflate în zona de protecție ce trebuie să intre mai devreme sau mai târziu în renovare, ceea ce impune o decizie rapidă de păstrare și protejare sau acoperire a lor. Prin urmele revoluției înțeleg fie graffiti realizate în perioada revoluției (cum sunt cele 3 cruci pictate cu negru la baza unei clădiri de pe Dimitrie Cantemir), fie distrugerile provocate de gloanțe în zona centrală a Timișoarei. Ce facem cu ele? O fi vreun protocol de protecție? Ridică valoarea percepută a clădirii, a zonei, a orașului? E adevărat că există o presiune justificată de a renova palatele și casele din zonele protejate, ceea ce evident include și Palatul Jakab (Jakob) Löffler și fiii din Piața Victoriei, Palatul Băncii de Credit din Piața Libertății și clădirile din Piața Sf. Gheorghe, care încă păstrează mai multe urme de gloanțe (mai sunt câteva clădiri ciuruite și pe Popa Șapcă). Clădirea de pe Alecsandri nr. 1, aflată acum în renovare / demolare, avea mai multe urme de gloanțe în zidurile curții interioare. Cred că nu se mai pune problema restaurării lor. Similar, poarta Parcului Poporului a fost restaurată cu înlocuirea bucăților de marmură ciobite de gloanțe.

În curând se vor împlini 30 de ani de la revoluție. Timișoara este, în continuare, oraș-martir, chiar dacă, probabil, urmele istorice vor dispărea cu totul în timpul renovărilor. Vom ține doliu în 17 decembrie, se va discuta iar despre cine are și cine n-are dreptul să discute despre revoluție, vom participa la marșuri comemorative unde se scandează Eroii nu mor niciodată și unde, de câțiva ani, flutură și steaguri negre pe care nu le recunosc. Vom merge poate în turul monumentelor revoluției sau vom reface traseul din Piața Maria spre Catedrală, traseu pe care nicio urmă istorică a revoluției nu a supraviețuit renovării, momentele / locurile importante fiind marcate cu plăcuțe și monumente. Ce a rămas este adiacent acestui traseu și a rezistat, presupun, mai degrabă din neglijență decât din intenție. Pragmatic, ce păstrăm și ce nu, dacă valoarea patrimonială crește sau nu, sunt întrebări la care eu nu am nicio calificare să răspund - nu sunt arhitect, sau restaurator, sau revoluționar. Nu am participat la revoluție, deși au fost mulți copii de vârsta mea care au făcut-o. Zece dintre cei decedați sunt amintiți pe soclul statuii Sf. Gheorghe din piața cu același nume. Eu am stat sub masa din camera de zi a bunicilor și m-am uitat pe cer la trasoare. Așa că nu discut Revoluția, discut, sau mai curând inventariez, urmele ei, vizibile și în curs de dispariție: gloanțele în prima parte, graffiti în partea a doua.

Factori importanți în luarea unei decizii sunt și nivelul distrugerii, numărul mare sau importanța celor uciși, numărul de vestigii aflate în zonă, simbolismul care mai poate fi atașat clădirii etc. Poate avem destule simboluri ale Revoluției (așa cum sunt deja balconul Operei și Biserica Reformată), iar nivelul distrugerii fațadei palatului Löffler nu este comparabil cu cel al Muzeului Național din Praga, de exemplu, și atunci o restaurare specializată nu se justifică. Sau proprietarul este autoritatea care decide, în lipsa unei măsuri clare de protecție a urmelor revoluției. Aici aș menționa decizia patriarhiei din 2013 de a înlocui, parțial, treptele Catedralei Ortodoxe pe care mulți au murit în 17 și 18 decembrie 1989 (iar apoi au fost incinerați sau îngropați în groapa comună din Cimitirul Săracilor). Originalele au fost depozitate într-una din curțile închise ale mănăstirii Șag Timișeni și, câteva fragmente, în curtea Muzeului Memorialul Revoluției din Timișoara. În 2013 a fost un întreg scandal în legătură cu renovarea treptelor catedralei, post factum bineînțeles, readucând în memorie și episodul porților blocate din 17 decembrie.

Ce fac alții? În Sarajevo s-a ales să se toarne rășină roșie în urmele obuzelor de mortieră (trase de armata sârbo-bosniacă în timpul asediului 1992-1996), ce dispar pe măsură ce se înlocuiește asfaltul, o soluție atât pragmatică cât și respectuoasă ce comemorează atât genocidul războiului balcanic cât și particularitatea acestui urbicid (masacru al orașului). Impactul vizual al trandafirilor, cum sunt supranumiți, este incredibil, ținând cont că în timpul asediului s-au tras în medie 300 de obuze de mortieră pe zi. În SUA, Franklin, Casa Carter încă păstrează toate cele 1000 de urme de gloanțe din urma asaltului armatei sudiste din 1864, la ordinul generalului John Bell Hood. Fiind cea mai avariată clădire din perioadă, ea a fost păstrată ca atare, ca un simbol al rezistenței. Niciunde în Timișoara nu s-a ajuns la un nivel de distrugere comparabil cu aceste cazuri, ceea ce face cu atât mai dificilă argumentația în favoarea păstrării și conservării. Pe de altă parte, în India, intrarea în Templul de Aur din Amritsar, Punjab, India, ciuruită în 1984 în timpul operațiunii Steaua Albastră, a fost exceptată din procesul de restaurare al templului sikh, pentru a putea servi drept martor în investigațiile atentatului, care încă sunt în desfășurare. Cu cât investigația se va prelungi, cu atât importanța prezervării distrugerilor va fi mai mare și la nivel simbolic. Nici la noi investigația în dosarul revoluției nu s-a încheiat, deși presupun că nu se mai ridică probe de ani de zile.

Undeva la mijloc este cazul Muzeului Național din Praga, ciuruit de către sovietici în invazia din 1968, care tocmai a ieșit dintr-o restaurare anul acesta, pe 27 octombrie. Deși s-a instrumentat corect conservarea fațadei, în prezent urmele gloanțelor sunt abia perceptibile. Impactul vizual, în acest caz, este mult diluat, de asemenea și statutul lui de simbol al distrugerii stupide ce a reprezentat intervenția sovietică. Pentru Timișoara, balconul Operei este principalul simbol al Revoluției, dar el reprezintă libertatea de exprimare și nu violența reprimării de către statul comunist. Da, nivelul distrugerii este mic față de cazurile analizate mai sus, dar în contextul căderii cortinei de fier din 1989, revoluția română este un moment unic de reprimare violentă. Biserica Comunității Reformate din Timișoara a trecut prin mai multe renovări în 29 de ani, ceea ce rămâne sunt inscripțiile în marmură iar celebrul graffito este reprodus pe o placă (Éljen Tőkés László! Szabadság!). În unele cazuri, decizia a aparținut proprietarului clădirii sau arhitecților ce se ocupă de renovarea sa. Un exemplu complex și notoriu este restaurarea clădirii Reichstag-ului din Berlin, în 1999, când arhitectul Norman Foster a decis păstrarea urmelor de gloanțe și graffiti sovietice în întreaga clădire, după o negociere cu diferite autorități (inscripțiile rasiste, de exemplu, au fost eliminate). În Timișoara, renovarea monumentului Sf. Maria și Sf. Nepomuk din Piața Libertății, afectat semnificativ în 17 decembrie 1989, s-a făcut cu păstrarea urmelor de gloanțe la nivelul soclului, la rugămintea lui Traian Orban, directorul Muzeului Memorialul Revoluției. Poate este suficient și atât, acest unic păstrător al urmelor revoluției, aflat în soclul monumentului ce comemorează victimele epidemiei de ciumă din secolul XVIII. Două într-unul. Cel vechi asigurând viața celui nou.

În general sunt favorizate monumentele, ele aduc o viziune metaforică sau alegorică asupra unor fapte istorice filtrate prin ego-ul artistului. Acum, în Timișoara, există un traseu de sculpturi monumentale care punctează momentele și locurile importante ale revoluției. Dar una nu trebuie să o înlocuiască pe cealaltă. E ca și cum am prefera poezia, istoriei, deși fiecare are rolul ei. Chiar dacă nivelul distrugerii nu este apropiat de cel al cazurilor de mai sus, totuși, având în vedere că Timișoara este oraș-martir, o discuție mai largă și mai specializată ar trebui purtată în legătură cu eventuala cosmetizare a cicatricilor revoluției române, pentru memoria noastră și a turiștilor noștri. Înainte de renovare. Ce mi-ar plăcea mie, ca locuitor al orașului, cu ocazia comemorării a 30 de ani de la Revoluție? Definirea unei zone de protecție, o suprafață-martor ce s-ar putea izola și proteja pe una dintre fațadele considerate mai avariate, poziționate într-o zonă turistică, apropiată traseului revoluției. Candidatul perfect, din punctul meu de vedere, este palatul Löffler, aflat atât de aproape de balconul Operei, poate cel mai important simbol al revoluției.

Surse: 

• Bullet impacts and built heritage damage 1640–1939, Heritage Science
  
• Știrile PROTV
• Știrile ACTIVENEWS
• Sarajevo - rută de război
• Casa Carter - American Heritage
• Poarta de intrare a Templului de Aur rămâne așa cum este, urmele de gloanțe vor fi protejate, articol HINDUSTANTIMES
• Stadiu dosarul Revoluţiei, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
• Restauratorii au eșuat în încercarea de a conserva urmele de gloanțe de pe Muzeul Național, articol Radio Praga
• Clădirea Reichstag-ului din Berlin, chiar înainte de prima restaurare, 1958, articol website rarehistoricalphotos.com
• Reihchstag - Clădirea Parlamentului, Foster și partenerii
• Traseul Revoluției din Decembrie 1989
• Harta Monumentelor închinate Revoluției