Palatul Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara

Existența unei reședinte episcopale (cu diverse etape sau amplasamente) este atestată și poate fi cu ușurință presupusă în localitatea Cenad până la mijlocul veacului al XVI-lea. Pe durata ocupației otomane aceasta este distrusă, rămânând până azi fără urmă. După eliberarea Banatului de sub stăpânirea Imperiului Otoman, pentru scurt timp (1710-1730), episcopii de Cenad și-au desfășurat activitatea la Szeged, însă, deja la 7 august 1723 a fost emis un decret imperial care dispunea ridicarea unei reședințe episcopale la Timișoara, cu ajutor din partea Erariului, și – implicit – mutarea scaunului diecezan în orașul de pe Bega. În ciuda acestui fapt, până prin aprilie 1726 nu s-a făcut nimic în sensul transpunerii în operă a decretului amintit, fapt care l-a determinat pe episcopul Ladislaus de Nádasd (1662-1729) să adreseze o solicitare relativă urgentării ridicării edificiului reședinței episcopale. Răspunsul din 9 aprilie 1726 al Administrației Banatului Timișan a fost clar: nici comandantul militar și nici guvernatorul provinciei nu sunt prevăzuți încă cu sedii proprii, deci... 

La 30 mai 1731, în baza unui decret aulic, s-a stabilit fondul pentru reședința episcopală. Episcopul Adalbert von Falkenstein (1671-1739), sosit la Timișoara, nu s-a folosit de acest fond, ci a locuit o perioadă de timp în reședința călugărilor iezuiți (Piața Sf. Gheorghe), iar apoi s-a stabilit în Casa Contelui Claudius Florimund de Mercy (1666-1734), primul guvernator al Banatului, care, în parte, i-a servit drept reședință provizorie. La 10 mai 1738 împăratul Carol al VI-lea de Habsburg (1685-1740) își reiterează mai vechiul decret de edificare a unui palat episcopal, însă, datorită nou-izbucnitului război cu turcii, lucrările nu sunt începute imediat. Episcopul, canonicii și administrația diecezană erau astfel nevoiți să locuiască și să își desfășoare activitatea într-o permanentă situație de provizorat, în diverse locații. Și episcopului Nikola Stanislavich (1694-1750) i s-a repartizat aceiași locuință ca și episcopului Falkenstein, Stanislavich folosind din 1739 odăile repartizate în palatul Mercy, până la moartea sa survenită în 1750. Succesorului său, contele Franz Engl de Wagrain (1702-1777), i-a fost repartizată în 1750 o locuință în cadrul unei clădiri militare, iar din 1758 a fost nevoit să se mute în locuința contelui Saur, un edificiu destul de prost îngrijit. Episcopul Engl a încetat din viață în această locuință la 30 ianuarie 1777, în condiții inproprii. Următorul episcop, Emericus Christovich (1711-1798) a locuit la rândul său în casa contelui Saur, însă doar pentru trei ani, deoarece la 2 iunie 1780, prin decret imperial, suverana Maria Theresia (1717-1780) a atribuit Episcopiei de Cenad, dându-i în posesie clădirea actuală a palatului episcopal. Cel care s-a îngrijit în mod atent de aplicarea acestei dispoziții a fost contele Christoph Nitzky (1725-1787). 

Măsura era planificată deja din timpul episcopului Engl, deoarece arhitectul Ignaz Johann Cetto a primit în 1773 însărcinarea de a adapta o clădire utilizată de un oficiu civil (recte Oficiul de Sare și/sau Oficiu Fiscal) într-un palat episcopal. Ca edificiu, palatul era o noutate pentru arhitectura timișoreană, el dispunând de două intrări, dispuse pe fațada principală, intrări prevăzute cu portaluri baroce, lucrate artistic, de o calitate superioară. Aceste portaluri prezintă motive vegetale și fructiforme, dispuse în formă de ghirlandă, în partea centrală fiind încununate fiecare de câte un mascheron grotesc, la fel, lucrat la o calitate superioară de un meșter/ sculptor, rămas din păcate necunoscut. Clădirea, inițial în forma literei „U“, a fost completată în timp (sec. XIX) cu un tract de mai mici dimensiuni, care închide totalmente curtea interioară în incinta palatului și dispune de o profilatură accentuată a ferestrelor, cele de la parter prezentând fiecare câte un cap de putti înaripat în partea centrală. Totodată, este încununată de un acoperiș de tipul celor introduse de François Mansart, cu un spațiu generos al podului, lucarnele completând fericit liniile frânte ale învelitorii, mai ales pe colțurile edificiului. 

Începerea ridicării edificiului pare să fie datată la 1743, ea nefiind încă evidențiată în planurile cetății din anii 1733 și 1745. Pe planurile din 1758, semnate de inginerul Carl Steinlein, clădirea apare cu o clară delimitare a celor două componente ale ei, jumătatea de NV și cea de SE. O parte din jumătatea de NE – numită „Noua Casă Provincială“ – este deja gândită ca reședință episcopală funcțională, iar partea de SE este locuită de un consilier pentru construcții din partea administrației provinciale, tot aici fiindu-i poziționată și cancelaria adiacentă.

Edificiul a servit în mod neîntrerupt ca Reședință Episcopală începând din anul 1780. Tot aici își avea sediul și unul dintre canonicii Capitlului Catedral, care utiliza cam jumătate din clădire. În timp însă, în anul 1809, episcopul Ladislaus Köszeghy (1745-1828) dispunând de suma de 3500 de florini, a convins Erariul să susțină cu o sumă egală cu a sa, cumpărarea încă a unei clădiri destinată capitlului, astfel că și respectivul canonic s-a mutat în altă locație, iar episcopul a rămas împreună cu membrii Curiei Episcopale în edificiul din Caroli Gasse – Strada [împăratului] Carol [al VI-lea]. Prin acest demers, episcopul Köszeghy a răscumpărat practic de la administrația de stat și jumătatea de clădire, care încă nu era folosită și încă nu era deținută direct de către episcopie. 

Până în anul 1889 clădirea a fost întreținută în mod curent, fără să cunoaștem din documente decât renovări parțiale și lucrări de o mai mică amploare. O dată cu numirea episcopului Alexander Dessewffy (1834-1907) în 1889, acesta dispune renovarea integrală a edificiului, reamenajarea și înfrumusețarea încăperilor, prilej cu care este închisă intrarea din partea de SV a edificiului. În spațiul astfel rezultat a fost amenajată în 1890 arhiva episcopală. Suma finală a renovării generale a clădirii s-a ridicat la 42.000 de florini. În această perioadă a fost completat și etajul de deasupra aripii estice, unde au fost amenajate mai multe camere, mai modeste ca dimensiuni. Parterul aripii vestice și doar două camere de la etaj fuseseră ridicate deja anterior, ele fiind prinse deja într-un plan din anul 1852. Încăperile acestea, de la parter, erau destinate necesităților gospodărești ale reședinței episcopale: spălătoria, locuința vizitiului, grajdurile cailor și locul de păstrare a trăsurii cu șoprul. 

Ca o încununare a renovărilor și amenajărilor realizate, la 16 septembrie 1891 a fost primit și găzduit aici împăratul Franz Josef, sosit la Timișoara pentru marea expoziție industrială. Suveranul a fost însoțit de miniștri, magnați, iar episcopul de clericii de rang înalt ai diecezei, precum și de episcopii și clericii celorlalte culte din oraș și din zonă. În memoria acestui eveniment, în casa scărilor, a fost așezată o placă comemorativă care amintea posterității cu privire la fericitul eveniment. Din păcate, placa a dispărut (cel mai probabil) în epoca regimului comunist. În reședința episcopală s-au aflat de-a lungul secolelor și instituții culturale cu o deosebită importanță: capela episcopală, cu unele obiecte de cult donate de primul ministru austriac, prințul Clemens von Metternich (1773-1859), biblioteca episcopală, fondată de episcopul Josef Lonovics (1793-1867), numărând circa 5000 de volume și arhiva diecezană, cu documente începând din perioada eliberării Banatului de sub turci. 

O dată cu perioada interbelică, denumirea diecezei se schimbă, episcopii nemaipurtând titlul de „Episcop de Cenad“, ci din 1930, cel de „Episcop de Timișoara”. Reședința devine astfel sediul oficial al Episcopiei de Timișoara. Schimbarea denumirii diecezei – cea nouă fiind stipulată în Concordatul dintre România și Sf. Scaun, semnat în 1927 și intrat în vigoare în 1929 – survine atât datorită împărțirii Banatului, după 1919 în trei părți (între Regatul Iugoslaviei, Regatul României și Ungaria), respectiv a pierderii unor teritorii, dar și datorită faptului că autoritățile române nu mai doreau păstrarea unor denumiri care să amintească, ca tradiție și istorie, de vechea Ungarie Mare. Din cauza problemelor financiare cu care episcopia s-a confruntat la începutul anilor 1920, după 1923 parterul reședinței episcopale a fost modificat în vederea închirierii sale pentru diferite magazine, bănci, librării ori pentru diverși meșteșugari. 

În vara lui 1950, la scurt timp după arestarea, la Carașova, a episcopului dr. h.c. Augustin Pacha de către ofițerii Securității comuniste, palatul episcopal a fost confiscat de către autorități, fiind considerat a fi parte din „averea personală“ a episcopului. Atunci, episcopia a fost aruncată literalmente, peste noapte, în stradă. Biblioteca și arhiva au fost confiscate, încărcate cu furca, la propriu, în căruțe și evacuate, iar obiectele de mobilier împărțite diferiților tovarăși sau instituțiilor din oraș. Mobilierul capelei și obiectele de cult aferente dispar în această acțiune sumbră, fără urmă, iar mobilierul din locuința episcopului se mai găsea acum câțiva ani (după 2012) prin birourile autorităților civile. Alți „tovarăși” și apropiații lor au primit, drept locuințe, diferitele încăperi sau apartamente din clădire, iar parterul a fost repartizat mai multor întreprinderi de stat, drept magazine și ateliere – a se vedea „Cartea Rusă”. Peste noapte, această clădire-simbol a fost total înstrăinată. Totuși, unii clerici curajoși, au reușit, în ciuda faptului că episcopul era încarcerat alături de majoritatea conducerii episcopiei și a tuturor episcopilor catolici din România, să intenteze un proces prin care palatal episcopal să fie retrocedat posesorului de drept. Rezultatul aproape inexplicabil al procesului a fost acela că în anul 1954 palatul episcopal a fost retrocedat „Protopopiatului Romano-Catolic“ (singura denumire oficială recunoscută de stat, sub care episcopia avea voie să funcționeze, fără un episcop la conducerea ei, în tot timpul dictaturii comuniste). Însă retrocedarea s-a realizat cu tot cu chiriașii privați sau cu întreprinderile găzduite de către regim în edificiul istoric. Abia după 1990, chiriașii au putut fi relocați în alte edificii ale episcopiei sau au plecat de bunăvoie în alte locuințe. Pe durata celor aproape cincizeci de ani de comunism, diferitele instituții de stat, precum și locatarii privați au adus clădirii daune și distrugeri iremediabile, fiind înregistrate deteriorări semnificative ale elementelor arhitectonice, precum portalul sculptat al intrării, ale sobelor de teracotă și șemineelor din încăperi, ale ancadramentelor baroce, sculptate manual, ale ușilor interioare. 

După ce s-a reușit mutarea chiriașilor, dar și în timpul cât aceștia erau pe picior de plecare, palatul episcopal a fost supus unor renovări temeinice și complete. Realizarea documentației lucrării a fost demarată deja în 1990, lucrările desfășurându-se cu greutate datorită mărimii edificiului și a efortului financiar necesar. Totuși, la 24 septembrie 1994 Palatul Episcopal a putut fi redat oficial destinației sale de secole în cadrul unei festivități publice la care au participat personalități publice ale orașului, reprezentanții tuturor celorlalte culte, ai armatei, ai oficiilor de cultură și patrimoniu, dar și simpli credincioși catolici sau locuitori ai Timișoarei. În proaspăt renovata reședință episcopală, au fost readuse la locul lor: birourile episcopului, vicarului general, economului și secretarului, birourile administrației diecezane și ale departamentelor acesteia, sălile de primire, locuințele clericilor Aulei Episcopale, dar și Arhiva și Biblioteca. Tot atunci a fost amenajat pentru prima dată în istoria episcopiei Muzeul Diecezan, care cuprindea o colecție de artă religioasă. În holul de acces spre apartamente și camerele de oaspeți au fost integrate renumitele vitralii în stil Secession ale lui Roth Miksa, care din 1915 au împodobit capela Seminarului teologic Romano-Catolic (azi Căminul Univeristății de Medicină), salvate în 1947, la confiscarea respectivului edificiu de către comuniști și ascunse timp îndelungat în Domul Sf. Gheorghe din Piața Unirii, Catedrala Romano-Catolică din Timișoara. Au fost recuperate (nu gratuit) de la Teatrul de Păpuși din Timișoara candelabrele din cristal de Murano, înstrăinate de regimul comunist prin confiscare, fiind reconstituite și montate în două saloane de primire ale reședinței. Conform spuselor unor istorici și specialiști în domeniul artelor, Palatul Episcopal a fost prima clădire renovată, în centrul istoric, după 1990. 

Strâns legată de istoria palatului episcopal este și cea a străzii pe care acesta se află. Dacă ea se numea în veacul al XVIII-lea „Caroli-Gasse“, după numele împăratului sub care Banatul a fost eliberat de sub turci, mai târziu, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, a devenit aproape de la sine înțeles ca strada să primească numele unui episcop deosebit de important pentru Banat și pentru cultura acestei părți a țării: „Josef Lonovics”, denumire care s-a păstrat până după cel de-al doilea Război Mondial. În perioada comunistă, mai precis până la mijlocul anilor ´60, strada a fost numită, probabil din motive ideologice, „Voltaire“, după renumitul iluminist - care însă nu a avut nimic de-a face cu comunismul - pe numele său real François-Marie Arouet (1694-1778), filosof, învățat și acut critic al religiei. Ulterior strada a primit numele unui masiv muntos „Rodnei“, ca și celelalte străzi din zonă („Eugeniu de Savoya” (1663-1736) a devenit tot atunci „Ceahlăul”), tocmai pentru a se șterge – prin intermediul noilor denumiri – orice identitate culturală și istorică a acestei părți a orașului. În final, la solicitarea expresă a Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara, după dezbateri deosebite, strada a primit numele episcopului Dr. h.c. Augustin Pacha (1870-1954), cleric romano-catolic mărturisitor în temnițele comunismului, care a locuit și activat aproape cincizeci de ani în Palatul Episcopal din Timișoara.

Bibliografie selectivă:

• Batisweiler Martin Christian, Aufstieg und Entwicklung der Diözese Csanad 1716-1778, Hausarbeit zur Erlangung des Magistergrades der Ludwig-Maximilians-Universität München, München, 1986, manuscris tehnoredactat păstrat în Archivum Dioecesanum Timisoarense [ADT]; 
• Decret pentru regimul general al cultelor religioase, Bucureşti, s.n., 1948; 
• Schematismus Cleri Dioecesis Csanádiensis pro Anno Jubilari MDCCCC., [Schematismus 1900] Temesvárini, Typis Typographiae Dioecesis Csanádiensis, 1900; 
• Kräuter Franz, Erinnerungen an Bischof Pacha. Ein Stück Banater Heimatgeschichte, Bukarest, Allgemeine Deutsche Zeitung-Verlag, 1995; Pacha Augustin (autor partial, colector al datelor), Chronica Aulae Episcopalis Temesvár-Timișoara 1860-1950, manuscris păstrat în ADT; 
• Pacha Augustin, Reminescientiae quae spectant Dioecesim Timişoara ex annis 1710-1943, manuscris păstrat în ADT, fond: Ep. Augustin Pacha; 
• Petri Anton Peter, Biographisches Lexikon des Banater Deutschtums, [Petri, Lexikon], Marquartstein, Th. Breit Druck+Verlag GmbH, 1992; 
• Possmayer Adam, Beitrag zur Kirchengeschichte des Banats unter besonderer Berücksichtigung der Zeit Bischof Augustin Pachas und des Dritten Reiches, Würzburg, 1993, manuscris păstrat în copie în ADT; 
• Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian, Bucureşti, Ed. de Stat pentru Literatură Ştiinţifică, 1952; Roos Martin, Erbe und Auftrag, vol. I, „Die alte Diözese Csanád. Zwischen Grundlegung und Aufteilung 1030 bis 1923”, partea 1 „Von den Anfängen bis zum Ende der Türkenzeit 1030-1718.” în editarea proprie a celor trei dieceze succesoare: Szeged-Csanád, Zrenjanin şi Timişoara, 2009; 
• Roos Martin, Erbe und Auftrag, Die alte Diözese Csanád. Zwischen Grundlegung und Aufteilung 1030 bis 1923, vol. I, partea 2a: Vom Barock bis zur Revolution 1718-1850, partea pentru perioada 1718-1850, în editarea proprie a celor trei dieceze succesoare: Szeged-Csanád, Zrenjanin şi Timişoara, 2010; 
• Roos Martin, Erbe und Auftrag, Die alte Diözese Csanád. Zwischen Grundlegung und Aufteilung 1030 bis 1923, vol. I, partea 2b: Vom Barock bis zur Revolution 1718-1850, partea pentru perioada 1800-1850, în editarea proprie a celor trei dieceze succesoare: Szeged-Csanád, Zrenjanin şi Timişoara, 2012; 
• Varga Attila, Chronica Aulae Episcopalis Timisoarensis, Cluj Napoca, Ed. Argonaut, 2006; 
• Vârtaciu-Medeleț Rodica, Barock im Banat. Eine Europäische Landschaft, Regensburg, Schnell&Steiner, 2012; 
• Vârtaciu-Medeleț Rodica, Valori de Artă Barocă în Banat. Un peisaj cultural european, Timișoara, Fundația Triade, 2015; 
• Weber Richard, Heinz Stefan, Temeschburg – Temesvár – Timișoara. Eine südosteuropäische Stadt im Zeitenwandel, HOG Temeschburg-Temeswar (Edit.), Dinkelsbühl, Weng Druck, ediția a II-a, 1994.