Iosefin
Pe teritoriul aflat la vest sud-vest de cetate nu s-a locuit până în secolul al XVIII-lea. În anul 1744, pe planșetele urbaniștilor vremii, ia naștere primul nucleu al cartierului Iosefin. Construit pentru coloniștii germani, cartierul, numit inițial Suburbia Germană, Maierele Germane sau Maierele Noi Germane (termenul ”maieră”, la plural ”maiere” provine din germană și înseamană aproximativ ”curte arendată împreună cu construcțiile aferente”), primește în anul 1773 numele de Iosefin, în cinstea împaratului Iosef II, fiul Mariei Theresia.
La început Iosefinul a avut un caracter rural, cu case izolate, asemănător cu satele șvăbești de câmpie. Casele, dispuse pe latura perpendiculară pe stradă a parcelelor, aveau doar un nivel și, în cea mai mare parte, aveau fațada spre stradă decorată cu un fronton (timpan). Parcelele din Iosefin erau foarte mari și lungi, unele ajungand la peste 4300 mp, și erau folosite pentru agricultură, în special pentru culturile legumicole.
Caracterul rural al cartierului se menține până în anul 1857, când Timișoara se racordează la sistemul feroviar al Europei Centrale. Atunci se construiește, în partea de nord a Iosefinului, prima gară a orașului (la vest de amplasamentul pe care Gara de Nord îl ocupă azi). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Iosefinul se dezvoltă, atât ca suprafață cât și ca densitate și apar primele clădiri cu etaj.
Harta Timișoarei în anul 1890. Sursa foto: wikipedia.org
În afară de clădirea bisericii catolice Sfânta Maria (b-dul Regele Carol I – b-dul Dragalina), care a fost construită între anii 1774-1775, toate clădirile din Iosefin sunt construite după 1868, cea mai mare parte fiind construite în jurul anului 1900. Astfel, în aceasta zonă, există numeroase clădiri în stil eclectic istoricist, specific pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cât și câteva valoroase ansambluri de arhitectură în stilul anilor 1900 cu derivațiile sale stilistice specifice – Art Nouveau, Jugendstil sau Secession.
Sursa: Arhitectura istorică din Timișoara, Mihai Opriș și Mihai Botescu; pag 232-234