Defortificarea cetății Timișoarei

La scurt timp după cucerirea Timișoarei de către armatele habsburgice din octombrie 1716, s-a considerat necesară construirea unei cetăți bastionare care să înlocuiască fortificațiile turce. Construcția a început în 1736 și a durat până în 1765. La terminarea lucrărilor, centura de fortificații măsura, în medie, 585 m și cuprindea nouă bastioane (Bastionul Francisc, Bastionul Theresia, Bastionul Iosif, Bastionul Hamilton, Bastionul Castelului, Bastionul Mercy, Bastionul Eugeniu, Bastionul Elisabetei, Bastionul Carol) și trei porţi de acces în cetate, dispuse la un interval de câte trei bastioane (Poarta Transilvaniei, Poarta Petrovaradinului și Poarta Vienei). La exteriorul fortificațiilor se afla esplanada – un câmp de 949 m supus interdicției de construire.

Construită cu costuri și eforturi foarte mari pentru a rezista atacurilor turcilor, cetatea nu a fost niciodată atacată de aceștia. A rezistat însă asediului de 100 de zile al armatei revoluționare maghiare din 1849. După acest moment, datorită progreselor din domeniul militar, cetatea a început să își piardă utilitatea. 

În acest context, autoritățile au început demersurile pentru revocarea statutului de cetate și, implicit, pentru dărâmarea fortificațiilor, considerate o piedică pentru dezvoltarea urbanistică a orașului. În 1872, împaratul Franz Josef a aprobat cererea primarului Ferenc Steiner și, astfel, s-a dispus dărâmarea cetății Timișoarei, urmând ca în 1892, în urma demersurilor primarului Carol Telbisz, să se ridice și statutul de cetate al orașului. Lucrările pentru defortifacrea orașului au început în 1898, urmând să aibă un avânt mai mare dupa 15 iunie 1905, când a fost semnat contractul conform căruia orașul prelua în proprietatea sa, de la autoritățile militare, suprafața acoperită de fortificații. 

Șanțurile cetății au fost acoperite cu pământul de umplutură și acoperire a meterezelor, iar cărămizile au fost curățate și depozitate pentru vânzare în loturi de câte 1000 de bucăți. Cărămizile sparte au fost folosite în infrastructura a circa 80.000 de mp de drum. În urma demolării au fost recuperate circa 26.000.000 cărămizi întregi, din care 19.000.000 au fost vândute cu 20-24 coroane/1000 de bucăți, iar restul au fost folosite pentru construcțiile proprii sau donate pentru clădirile cu caracter administrativ, socio-cultural sau umanitar. Deși aceste cărămizi erau bune pentru construcții, din motive de ordin sanitar, autoritățile au dispus folosirea lor doar pentru fundațiile clădirilor. Valoarea cărămizilor comercializate cu această ocazie, a acoperit costurile presupuse de demolarea zidurilor. 

Din punct de vedere economic autorităţile orașului au încercat să valorifice terenurile devenite disponibile la un preţ cât mai mare. Astfel, în primii ani după demolarea zidurilor, au fost vândute loturi în valoare de 1.906.512 coroane, care au intrat într-un „fond de dezvoltare a orașului”, acoperind costurile presupuse de edificarea clădirilor militare, prin care erariul militar era despăgubit pentru terenurile acoperite până atunci de fortificaţii, care fuseseră cedate orașului.           

Alături de defortificare, cele trei planuri de sistematizare de dinainte de Primul Război Mondial și toate lucrările urbanistice care au contribuit la dezvoltarea orașului și la fluidizarea traficului (cum ar fi regularizarea canalului Bega sau mutarea liniilor de cale feratș spre Orșova în 1902 și spre Baziaș în 1933) au lăsat o puternică amprentă asupra dezvoltării moderne a orașului. 

Sursă: Defortificarea cetății Timișoara, Ciprian Glăvan – Analele Banatului XXI 2013; pag 421-426