Conservarea integrată

Termenul "conservare" este asociat, în zilele noastre, cu acțiunea de intervenție asupra unui monument, deși înțelesul lui se referă la suma acțiunilor întreprinse în scopul păstrării și protejării elementelor de interes din țesutul urban, putând fi pus deci în relație cu o zonă istorică. Conservarea urmărește fixarea caracteristicilor fondului construit pe care restaurarea urbanistică le poate scoate în valoare. 

Interesele pentru conservarea orașelor, a centrelor și zonelor istorice și integrarea lor în sistemul urban contemporan au fost concretizate în câteva recomandări fixate de carte internaționale. Astfel, se introduce noțiunea de conservare integrată, care se referă la introducerea de măsuri legislative și administrative pentru intervenția asupra patrimoniului construit, precum și responsabilizarea autorităților locale și a cetățenilor în ceea ce privește conservarea și integrarea patrimoniului arhitectural și urbanistic în dezvoltarea orașului (Declarația de la Amsterdam 1975). 

Totodată, se introduc o serie de principii și obiective de care ar trebui să ținem cont în acțiunile de conservare a orașelor și zonelor istorice, cum ar fi: introducerea unor programe de restaurare și întreținere a patrimoniului construit și tratarea conservării ca element major în cadrul politicilor din domeniul culturii, mediului și amenajării teritoriului (Carta de la Granada, 1985, art. 10, al. 2, 3; ratificată în România prin legea nr. 157/1997). Printre valorile ce ar trebui păstrate se disting: forma urbană definită de trama stradală și parcelară, relațiile dintre diferitele spații urbane, forma și aspectul edificiilor precum și relațiile cu ambientul (Carta de la Washington, 1987, art. 2). Pentru un sistem adecvat de protejare a patrimoniului construit, ar trebui să se pună accentul pe importanța studiilor pluridisciplinare, acceptul locuitorilor, întreținerea permanentă a clădirilor, adaptarea noilor funcțiuni și a rețelei de infrastructură la specificul orașului, îmbunătățirea condițiilor de locuire și inserția noului doar dacă se respectă organizarea spațială, parcelarul și scara țesutului urban existent (Carta de la Washington, 1987, art. 7-10). 

Specificul cartierului istoric timișorean Cetate este rezultatul evoluției urbane a ultimilor 300 de ani, care a suprapus peste trama stradală rectangulară și parcelele compuse riguros, modificările de la mijlocul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, precum și o serie de inserții contemporane. În contextul celor enunțate mai sus, se poate spune că ar trebui conservate și protejate elemente specifice fiecărei etape istorice care a marcat fondul construit al centrului istoric local. 

Pericolele care planează asupra ansamblurilor de clădiri vechi, sub pretextul modernizării sau chiar al restaurării și mai ales al constrângerii factorului economic, sunt încă întâlnite în centrul istoric al Timișoarei. Cazul demolării de pe strada Ungureanu nr. 2 este un exemplu al practicilor de înlocuire a clădirilor istorice prin amânarea lucrărilor de reparații și de consolidare, începerea lucrărilor în zona acoperișului și oprirea lor înainte de terminare, lăsând astfel interiorul neprotejat. 

În același timp, sub presiunea refuncţionalizării, a transformărilor parterelor, nu totdeauna în concordanță cu existentul și cu pierderi în ceea ce privește elementele de detaliu, au devenit agresive și dovedesc efectul negativ pe care îl au abordările punctuale în restaurarea monumentelor și lipsa unei viziuni de ansamblu și-a unei strategii la nivel de oraș. Un alt aspect critic a derivat în urma modificărilor în ceea ce privește regimul de proprietate și din reconsiderarea valorii de utilizare a spațiilor de la partere. Abordări parțiale care fragmentează fațada sau distrugerea caracteristicilor compoziționale precum: deschideri arbitrare de goluri, anularea simetriei unor fațade, introducerea de extensii în curțile interioare, accese la demisol cu decupaje sau înaintări în trotuar sunt exemple care denotă faptul ca încă nu s-a găsit o formă de corelare a lucrărilor parțiale în favoarea ansamblului. O altă problemă a conservării este execuția neautorizată a multora dintre aceste lucrări, problemă provenită din lipsa corelării cadrului legislativ cu posibilitățile proprietarilor și cu serviciile implicate în gestionarea și protejarea centrului istoric. Agresive asupra specificului fondului construit din centrul orașului sunt și lucrările de infrastructură ale confortului urban modern (cabluri de telefonie, curent și internet, firme pe fațadă etc), cea mai puternică amprentă fiind lăsată de rețeaua de distribuție a gazelor naturale, suportată de întregi fronturi stradale. 

Pentru a putea alinia practica conservării și protejării centrelor și zonelor istorice la cerințele conservării integrate, pentru păstrarea identității centrului istoric din Timișoara, este nevoie de o planificare bazată pe analiză, care să ia în considerare toți factorii ce pot fi utilizați în protejarea efectivă a patrimoniului construit.

Sursa: Patrimonium Banaticum, nr.1/2002; ”Considerații asupra centrului istoric din Timișoara față de cerințele conservării integrate”,  Liliana Roșiu; pag 263-267