Domul „Sfântul Gheorghe”

Cunoscut de vechii locuitori ai Timișoarei sub denumirea de Dom sau Domkirche, Catedrala a fost construită în Piața Domului (în perioada austro-ungară „Losonczy tér”, astăzi „Piaţa Unirii”), cel mai probabil la inițiativa împăratului Carol al VI-lea (1685-1740), după alungarea stăpânirii otomane din Banat. Conform unor surse, monarhul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană ar fi făcut o promisiune lui Dumnezeu, că, dacă va scoate aceste meleaguri de sub potrivnica ocupație turcească, atunci va ridica, în semn de recunoștință față de Dumnezeu, o catedrală. Planurile au fost realizate, probabil, de către Josef Emmanuel Fischer von Erlach (numit și „Fischer von Erlach cel tânăr”, 1693-1742), directorul de la acea dată al oficiului imperial de construcții (Kaiserliches Hofbauamt). Tot Fischer von Erlach tânărul a coordonat și construcția Hofburg-ului din Viena, terminând proiectul început de tatăl său, Johann Bernhard Fischer von Erlach (1656-1723) – biserica vieneză Karlskirche, o capodoperă a barocului austriac.

Unii cercetători presupun că autorul planurilor Domului ar fi fost vienezul Johann Jakob Schellbauer, fapt însă nedovedit. Cert este că ambii presupuși autori nu au avut legături dovedite, până acum, cu orașul Timișoara.

La conducerea lucrărilor de edificare a Domului din Timișoara au fost implicați, în diverse etape, inginerii Carl Alexander Steinlein, Johann Theodor Kostka, Johann Lechner, Caspar Diss(t)l (1694-1768) și Carl Joseph Römmer. Hans Diplich îl menționează în lucrarea sa dedicată Domului, ca zidar-supraveghetor, pe Phillip Maurer. 

Piatra de temelie a lăcașului de cult a fost așezată (foarte probabil în zona altarului) în mod solemn la data de 6 august 1736, cu prilejul sărbătorii „Schimbarea la Față a Domnului Nostru Isus Cristos” de către episcopul de Cenad, cu scaunul la Timișoara, baronul Adalbert de Falkenstein (1730-1739). Lucrările au început deci în 1736, dar după doar doi ani ele s-au oprit din cauza epidemiei de ciumă care a devastat orașul și întreaga regiune. Construcțiile s-au reluat abia după câțiva ani (1740), sub episcopul Nikola Stanislavich (1739-1750), în 1754 construcția lăcașului fiind destul de avansată. Astfel, la 30 aprilie 1754 episcopul de Cenad, contele Anton Engl von Wagrain (1750-1777), a binecuvântat Domul, iar în toamna aceluiași an, în data de 8 septembrie, cu ocazia sărbătorii „Nașterii Sfintei Fecioare Maria” a celebrat aici prima Sfântă Liturghie solemnă. 

Catedrala este construită în stil baroc, este orientată est-vest și, încă din proiectele realizate în secolul al XVIII-lea, ea apare ca fiind prevăzută cu două turnuri (pe fațada de vest). Acestea au fost proiectate și construite nu foarte înalte (35,5 m înălțime), din motiv că în vremuri de război să nu devină prea ușor ținte pentru tunurile inamice. Aceasta a fost logica arhitecturală a acelor vremuri tulburi, dar trebuie spus și că măsurile de reducere a cheltuielilor, de economisire, dictau și ele modul de construire și înzestrare a Domului. Exemplificator în acest sens este faptul că turnurile au fost inițial acoperite cu șindrilă, deși s-a prevăzut o învelitoare de tablă de cupru. Aceasta este în mod cert atestată în documente în anul 1821, când este pomenită în cadrul unor lucrări de renovare. Este însă posibil ca acest material să fi înlocuit șindrila deja mai devreme. Tot în legătură cu măsurile de austeritate economică ale administrației imperiale poate fi pus și refuzul, la finele secolului al XVIII-lea, de a permite înălțarea turnurilor, respectiv a învelitorilor. Deși Catedrala Ortodoxă Sârbă deja se bucura de o astfel de înfrumusețare – fapt vizibil până azi – autoritățile nu au aprobat aceleași lucrări și în cazul Domului, din motive financiare.

Pictura altarului principal, de dimensiuni monumentale, îl înfățișează pe Sfântul Gheorghe, fiind realizată în anul 1754 de către Michael Angelo Unterberger (1695-1758), directorul Academiei de Arte Frumoase din Viena, icoana fiind restaurată după Primul Război Mondial de pictorul timișorean Ferenczy József.

Icoanele altarelor laterale (secundare) au fost realizate de către pictorul austriac Johann Nepomuk Schöpf (1733-1798), ele datând din anul 1772. Acest pictor al epocii baroce târzii a pictat ulterior și catedrala și palatul episcopal romano-catolic din Oradea. 

Altarele laterale, numite și secundare, de factură barocă, sunt:

• altarul privilegiat reprezentând Răstignirea Mântuitorului, pictură flancată de statuile sfinților Ioan și Maria Magdalena; această pictură poartă semnătura autorului și anul în care a fost realizată; în stânga imaginii reprezentând altarul Răstignirii Domnului se poate observa și amvonul baroc, realizat în sec. al XVIII-lea;
• altarul reprezentând Cina cea de Taină, pictură flancată de reprezentările alegorice, statuare ale Speranței și Religiei; în partea stângă a imaginii altarului Cinei celei de Taină se vede altarul Sf. Gerhard, realizat la Viena în 1850;
• altarul Sf. Iosif, reprezentat pe patul morții, în prezența Mântuitorului și a Sf. Fecioare Maria, pictură flancată de două statui de îngeri întristați; la baza picturii acestui altar s-a adăugat ulterior o reprezentare a Sf. Fecioare Maria cu Pruncul, tipologie iconografică ce se încadrează în seria reprezentărilor „Maria Hilf” (Maria, ajutorul Creștinilor) a lui Lucas Cranach, icoană prevăzută cu o ramă foarte frumoasă; 
• altarul Vizitei Sf. Fecioare Maria la verișoara ei, Sf. Elisabeta, flancat de statuile Sf. Ioachim și Ana; la baza acestei picturi de altar s-a aplicat o icoană de dimensiuni considerabil mai mici, reprezentându-i pe Sf. Ioachim, pe Sf. Ana și pe Sf. Fecioară Maria, copilă; 
• altarul Sf. Ioan Nepomuk, Ocrotitorul Banatului, flancat de două statui ale unor îngeri care îi poartă atributele Sf. Ioan Nepomuk: biretum-ul (acoperământul capului la clericii catolici) și Evanghelia, respectiv celălalt înger duce degetul arătător al mâinii drepte la buze, indicând semnul tăcerii, pecetea Sf. Spovezi, pe care preotul nu a rupt-o până la moarte și dincolo de aceasta; la baza acestei picturi de altar s-a aplicat o icoană de dimensiuni considerabil mai mici, reprezentându-l pe Mântuitor, cu coroana de spini, în suferință;
• altarul Sf. Ocrotitori împotriva ciumei: Sf. Fecioară Maria, Sf. Sebastian, Sf. Rozalia și Sf. Rochus; pictura este flancată de două statui, reprezentări simbolice ale Fecioriei și Martiriului; la baza acestei picturi de altar s-a aplicat o icoană de dimensiuni considerabil mai mici, reprezentându-l pe Sf. Anton de Padova.

Altarul principal este flancat de două statui supra-dimensionale, realizate de sculptorul vienez Johann Josef Rößler, statui reprezentându-i pe sfinții Carol Borromeus și Theresia de Avila, ocrotitorii spirituali ai monarhilor: Carol al VI-lea și fiica acestuia, Maria Theresia. Tot Rößler a mai realizat și alte piese din arealul altarului principal, în special reprezentări de îngeri, ulterior auriți de Anton Bössinger. 

Orga actuală, cu 3 manuale, pedalier și 48 de registre a fost construită în 1907-1908 în atelierul constructorului de orgi timișorean Leopold Wegenstein și a înlocuit un instrument mai vechi, din 1767, realizat de meșterul Paul Hanke. Părți ale vechii orgi au fost refolosite la construirea celei aflate și în prezent în uz.

Primul orologiu montat cândva în turnuri a fost opera ceasornicarului timişorean Josef Martin Kidt, fiind comandat în 1764 de către episcopul Franz Anton Engl Wagrain. Un alt "ceas cu repetiție" a fost cumpărat în 1893 din resurse financiare proprii ale diecezei. 

În cele două turnuri ale catedralei există în total șapte clopote. Cel mai vechi a fost turnat în anul 1762 la Buda, în atelierul meșterului Josef Steinstock. Celelalte șase au fost reînnoite după 1990 sub episcopul Sebastian Herbs, prin implicarea cancelarului episcopal Monsignor Martin Roos, la firma Rincker din Sinn, landul Hessen, Germania. Cel mai nou clopot a fost turnat în 2012 și a fost sfințit de episcopii László Böcskei, de Oradea, și Martin Roos, de Timișoara, în cinstea episcopului-martir, Fericitul Constantin Ignațiu Bogdánffy, originar din dieceza bănățeană.

Consacrarea solemnă a Domului, catedrala episcopilor de Cenad, a avut loc relativ târziu, dacă nu gândim la data începerii lucrărilor de construcție. Ea a avut loc abia la 24 aprilie 1803, a doua zi după sărbătoarea Sfântului Gheorghe, patronul lăcaşului. Consacrator a fost însăși episcopul Ladislaus Köszeghy de Remete, care a înființat în anul 1804 și primul seminar teologic modern romano-catolic din Timișoara. Practic, sărbătoarea a căzut în acel an după Sf. Paști, iar ceremonile de consacrare au durată o săptămână: episcopul Köszeghy a consacrat în fiecare zi câte un altar dintre cele șapte baroce existente la acea dată, în ultima zi fiind consacrat altarul principal. 

Potirele, monstranța, candela pentru „Lumina Veșnică", crucea pentru procesiuni și vechi obiecte prețioase au fost realizate în atelierul bijutierului vienez Josef Moser, parţial în anul 1754, parţial în anii următori, respectiv 1772/74. 

Două altare laterale neogotice au fost adăugate la amenajarea interioară a catedralei de către episcopul Alexander Csajághi (1850-1860): unul în cinstea Sf. Fecioare Maria, celălalt în cinstea Sf. Gerhard, primul episcop al diecezei și totodată sfânt martir (+ 1046), ele fiind realizate de meșterul Johann Müller, la Viena. Sub statuia Sf. Gerhard se păstrează la loc de cinste sau relicvă a acestuia. Deși structura celor două alte neogotice este din lemn, statuia Maicii Domnului, pe altarul pandant, a fost turnată după revoluția din 1848-49, din metal. Materialul provine dintr-un tun, care a fost folosit în timpul asediului Timișoarei în anul 1849. 

Cronologic vorbind, ultimul altar lateral al catedralei a fost construit în anul 1900 și este o donație a nobilei familii Bersuder. Altarul este dedicat Preasfintei Inimi a lui Isus și a fost realizat din lemn de către firma Ferdinand Stuflesser din Ortisei în Val Gardena (Tirolul de Sud, astăzi Ortisei, nordul Italiei). 

La subsol se găsește cripta catedralei, unde au fost înmormântați episcopi, canonici, dar în trecut și câțiva comandanți ai cetății Timișoarei și câțiva nobili. Cripta Domului este realizată sub forma de cruce latină, primul mormânt fiind săpat direct în sol, în pardoseală, încă înaintea terminării Domului (de fapt, în chiar faza incipentă de construcție) în anul 1741 la moartea și înmormântarea canonicului de origine italiană Carlo Tazzoli. 

Cel mai „proaspăt" mormânt este cel al episcopului emerit de Timișoara, Sebastian Kräuter (1922-2008), de pie memorie, depus lângă antecesorul său dr. Augustin Pacha (1870-1954) și de arhiepiscopul titular dr. Adalbert Boros (1908-2003), ultimul consacrat în secret în 1948 ca episcop auxiliar de Timișoara - ulterior condamnat pentru această „crimă", de autorităţile comuniste, la treisprezece ani de închisoare pe care i-a și executat.

Această venerabilă criptă (una dintre cele mai vechi din oraș) mai adăpostește mormintele episcopilor diecezei de Cenad: Nikola Stanislavich, Franz Anton Engl zu Wagrain, Emerich Christovich, Ladislaus Köszeghy, Alexander Csajághy, Alexander Bonnaz, Alexander Dessewffy și Josephus Németh), și a urmașilor acestora, episcopii de Timișoara deja menționați, ale preoților și canonicilor Capitlului Catedralei (printre care se numără și membrul Academiei Maghiare de Științe, canonicul și istoricul Szentkláray Jenő), și ale altor militari de rang înalt, de regulă comandanți ai cetăţii Timişoara (Georg Rukawina zu Widowgrad, Karl Freiherr von Braum etc.). 

Unele morminte sunt și azi vizibile, se știe că titularii au fost înhumați în cripta Domului (episcopul Emericus Christovich, + 1798), dar din păcate mormintele nu se mai cunosc. În vremuri tulburi de război și asedii (1849), Domul a constituit loc de refugiu pentru locuitorii orașului sau pentru bunurile culturale și de artă ascunse din calea jafurilor. 

Cripta Domului se deschide la pelerinaje și mari celebrări liturgice, când adesea se coboară pentru o scurtă rugăciune în memoria iluștrilor defuncți, și în zilele de 1 și 2 noiembrie, la ziua tuturor Sfinților, respectiv Comemorarea Credincioșilor Răposați când, de asemenea, episcopul diecezan și Capitolul Catedral fac rugăciuni pentru cei adormiți în Domnul, iar credincioșii care doresc li se pot alătura. Vizitarea criptei se poate face doar cu acordul episcopiei, în cadru organizat, pentru a păstra caracterul sobru și liniștea acestui vechi lăcaș funerar. 

Lucrări de renovare ale edificiului Domului, mai notabile și recente, au avut loc în 1926 și 1980-1982. În perioada cuprinsă între 2003-2005 și 2011 a fost din nou renovat exteriorul catedralei. În prezent (2022) Domul se află în renovări generale, finanțate în cadrul unui proiect european. Lucrările se preconizau a fi încheiate la finele lui 2020, ceea ce nu s-a întâmplat din cauza pandemiei, dar și a amplitudinii mari de lucrări necesare.

Din punct de vedere strict ecleziastic-administrativ, catedrala este biserica unde episcopul de Timișoara și membrii Capitlului Catedralei celebrează Sfintele Liturghii și unde predică. Sfintele Liturghii au loc în limbile română, germană și maghiară. Acele Liturghii care sunt celebrate de către episcop includ întotdeauna și părți în limba latină dar și în bulgară, croată, cehă și slovacă. Deoarece catedrala nu este o biserică parohială, ea nu are o paroh propriu. Aici celebrează numai episcopul, membrii Capitlului Catedralei și preoții din Ordinariatul Episcopal.

Bibliografie selectivă:

• Batisweiler Martin Christian, Aufstieg und Entwicklung der Diözese Csanad 1716-1778., Hausarbeit zur Erlangung des Magistergrades der Ludwig-Maximilians-Universität München, München, 1986, manuscris tehnoredactat păstrat în Archivum Dioecesanum Timisoarense [ADT]; 
• Born Robert, Die Domkirche in Timişoara (Temeswar) im Kontext der habsburgischen Architektur des 18. Jahrhunderts. În: Ars Transsilvaniae 14-15 (2004-2005) 2007; 
• Diplich Hans, Die Domkirche in Temeswar: ein Beitrag zu ihrer Baugeschichte, München, Verlag des Südostdeutschen Kulturwerkes, 1972; 
• Schematismus Cleri Dioecesis Csanádiensis pro Anno Jubilari MDCCCC, [Schematismus 1900] Temesvárini, Typis Typographiae Dioecesis Csanádiensis, 1900; 
• Kräuter Franz, Erinnerungen an Bischof Pacha. Ein Stück Banater Heimatgeschichte, Bukarest, Allgemeine Deutsche Zeitung-Verlag, 1995; 
• Petri Anton Peter, Biographisches Lexikon des Banater Deutschtums, [Petri, Lexikon], Marquartstein, Th. Breit Druck+Verlag GmbH, 1992; 
• Possmayer Adam, Beitrag zur Kirchengeschichte des Banats unter besonderer Berücksichtigung der Zeit Bischof Augustin Pachas und des Dritten Reiches, Würzburg, 1993, manuscris păstrat în copie în ADT; 
• Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian, Bucureşti, Ed. de Stat pentru Literatură Ştiinţifică, 1952; 
• Roos Martin, Erbe und Auftrag, vol. I., Die alte Diözese Csanád. Zwischen Grundlegung und Aufteilung 1030 bis 1923, partea 1: Vom den Anfängen bis zum Ende der Türkenzeit 1030-1718, în editarea proprie a celor trei dieceze succesoare: Szeged-Csanád, Zrenjanin şi Timişoara, 2009; 
• Roos Martin, Erbe und Auftrag, Die alte Diözese Csanád. Zwischen Grundlegung und Aufteilung 1030 bis 1923, vol. I., partea 2a: Vom Barock bis zur Revolution 1718-1850, partea pentru perioada 1718-1850, în editarea proprie a celor trei dieceze succesoare: Szeged-Csanád, Zrenjanin şi Timişoara, 2010; 
• Roos Martin, Erbe und Auftrag, Die alte Diözese Csanád. Zwischen Grundlegung und Aufteilung 1030 bis 1923, vol. I., partea 2b: Vom Barock bis zur Revolution 1718-1850, partea pentru perioada 1800-1850, în editarea proprie a celor trei dieceze succesoare: Szeged-Csanád, Zrenjanin şi Timişoara, 2012; 
• Varga Attila, Chronica Aulae Episcopalis Timisoarensis, Cluj Napoca, Ed. Argonaut, 2006; 
• Vârtaciu-Medeleț Rodica, Barock im Banat. Eine Europäische Landschaft, Regensburg, Schnell & Steiner, 2012; 
• Vârtaciu-Medeleț Rodica, Valori de Artă Barocă în Banat. Un peisaj cultural european, Timișoara, Fundația Triade, 2015; 
• Weber Richard, Heinz Stefan, Temeschburg – Temesvár – Timișoara. Eine südosteuropäische Stadt im Zeitenwandel, HOG Temeschburg-Temeswar (Edit.), Dinkelsbühl, Weng Druck, ediția a II-a, 1994; 
• Juhász, Koloman, Schicht, Adam, Das Bistum Timişoara-Temesvar. Vergangenheit und Gegenwart, Typografia „Sonntagsblatt”-Timişoara, 1934.

*cover foto de arh. Mihai Botescu