Ce mai are Timișoara pe lângă urmele de gloanțe de pe fațadele palatelor centrale și monumentul Sf. Maria și Sf. Nepomuk din Piața Libertății? 

A avut câteva graffiti, chiar multe în 1989, dar aproape toate pierdute azi și pentru că unele din ele, similar celor făcute de Mugur Călinescu în 1981, la București, au fost desenate în cretă. Chiar ploaia caldă, ca de vară, din 18 decembrie a șters o parte din ele, odată cu urmele de sânge. La dispariția altora a contribuit și poziționarea pe clădiri de patrimoniu: Există Dumnezeu! Trăiască Tokes Lazlo! Elien Tokes L! pe fațada Bisericii Romano-Catolice din Piața Bălcescu, Jos Ceaușescu / Vrem Democrație / Victorie pe fațada Prefecturii, fostă Județeană de Partid și Éljen Tőkés László! Szabadság! (Traiască Tőkés László! Libertate!) de pe Biserica Reformată, reprodus acum pe o placă montată pe fațadă. Prezența lor mai este doar în fotografiile documentare și poate că e suficient.

Chiar dacă cele mai vizibile și mai cunoscute graffiti au fost acoperite, totuși, probabil datorită poziției lor discrete într-o zonă cu puțin trafic, chiar din zilele Revoluției au rămas neatinse trei cruci pictate cu vopsea neagră. Plasate la baza unei clădiri de pe Dimitrie Cantemir nr. 1, ele au fost realizate de un martor pentru a marca locul și numărul celor ce au fost uciși chiar acolo. Din păcate, alte trei cruci de pe cazarma din Pța Libertății, la colțul cu Lucian Blaga, au fost acoperite la renovare. În arhiva Muzeului Memorialul Revoluției există dovezi fotografice și testimoniale care atestă prezența lor în zilele revoluției și această a doua parte a articolului meu este o pledoarie pentru păstrarea și protejarea celor rămase, nu numai pentru raritatea lor dar și pentru ceea ce au reprezentat de la bun început: încercarea reușită a unui om de a înregistra victimele, a le onora și a împiedica uitarea, ascunderea sau răstălmăcirea lor. Intuiția sa a fost corectă, pentru că aceștia trei sunt dintre cei 40 de oameni ale căror trupuri au fost incinerate la București, cenușa fiind aruncată într-un canal. La 30 de ani de la Revoluția al cărei dosar a fost redeschis, e important să păstrăm ceea ce nu a fost încă șters și redactat. Importanța lor este mai mare decât al oricărui Jos Comunismul scris oriunde altundeva, pentru că reprezintă trei oameni din 40 a căror însăși existență s-a dorit negată într-o operațiune de mușamalizare acum notorie dar încă insuficient documentată.

Ce fac alții? Zidul Berlinului este un exemplu extrem de bun și extrem de la îndemână, căci un fragment din el este chiar în curtea Muzeului Memorialul Revoluției, cu partea refegistă spre public, partea colorată, partea cu graffiti. E interesantă decizia de a arăta o parte și a ascunde alta, eu poate aș fi pus-o invers, pentru că România pre-decembristă era cu totul de partea gri, acum devenită „spate” necolorat. Tocmai absența asta de intervenție umană este ceea ce face zidul interesant, pentru că ea reprezintă oprimarea populației, depersonalizarea, uniformizarea, căci griul zidului este griul în care am trăit. Evident partea cu graffiti (în ansamblu) semnifică libertatea de exprimare, chiar dacă niciun mesaj individual nu este relevant în sine. Dan Perjovschi își începe câteodată prezentările spunând că s-a născut de partea gri a zidului, iar acum, probabil tot pentru puțin timp, mai putem vedea intervenția sa de la baza acestui fragment de zid (ce azi e tratat ca un fel de monument), în chip de umbră comentată, să zic așa. 

E foarte puternică expresia lui Perjovschi cu partea gri, îmi amintește și de Ismail Kadare cu o descriere similară făcută nu mai știu exact unde, despre un fel de desaturare a culorilor realității imediate, de câte ori zbura din Franța înapoi în Albania comunistă. Probabil oricui îi amintește griul ăsta de ceva. Ceva istoric, de dinainte. Amintirile mele legate de perioada comunistă sunt foarte tare codate cromatic, noi îmbrăcând aproape totul în bleu-marin și roșu și negru sub un gri de praf (asta revine la modă) în vreme ce sârbii de la Ocska Piac, cu Cipiripi al lor, puneau peste tot și galben, oranj și ce-o mai fi fost. Mai impresionant era la mare, când de sus de pe faleza din Eforie Sud puteai vedea clar cine-i turist polonez la plajă și cine nu, tot în funcție de diversitatea cromatică a costumelor de baie, a prosoapelor, a jucăriilor. Cineva, de curând, îmi povestea ce creativitate incredibilă presupunea să te îmbraci în alte culori, alte materiale, aproape nu conta că sunt de prost gust sau fistichii, era un tip de escapism, încă unul. Va să zică e importantă o culoare sau alta în spațiul public, ce zice prezența semnelor, absența lor, adică ținem la graffiti, îi recunoaștem capacitatea de a spune istoria unui eveniment.

Am aflat de crucile negre (prezente și dispărute) și despre câteva din textele scrise pe fațadele menționate din discuțiile cu Traian Orban, directorul Muzeului Memorialul Revoluției. O inventariere a sloganelor scrise în București, pe zile chiar, pentru că multe rezistau doar câteva ore, am găsit în Ne-a luat valul, o publicație incredibilă a Irinei Nicolau din februarie 1990. Ea îi urmează celei din ianuarie 90, cu titlul Graffiti, la care, din păcate, n-am avut acces. Ne-a luat valul este o carte „de tranșeu”, cum o numesc autorii, pe care mi-a împrumutat-o Ovidiu Hrin. Publicația este o resursă bună și pentru lozincile, cântecele, mesajele și mărturiile strânse în perioada imediat următoare revoluției, din păcate numai din București. Reproduc cu entuziasm câteva imagini, plus ultima pagină, un fel de căsuță a redacției.

Și iată că, din diferite motive, mesajele cu încărcătură politică supraviețuiesc mai greu. Dacă e să dăm o tură prin orașul nostru, vom mai găsi câte un graffito vechi, ce a rezistat bine merci tocmai pentru că este irelevant, cum e cel cu Raluca = Slugă, pe care eu îl știu cred de 20 de ani. Aș putea să încerc o interpretare și aici, dar mă abțin.

Ca notă de subsol la acest capitol despre dispărutele graffiti, aș mai menționa două din anii 90, interesante în primul rând prin rezistența lor sau a autorilor lor. Jos FSN-ul de pe zidul grădinii de vară Capitol a rezistat incredibil până în 2016 când a fost înlăturat misterios din punctul meu de vedere, pentru că picturile murale din apropiere nu au fost îndepărtate, nici o renovare a zidului nu s-a produs și mie mi se pare că doar acest însemn a fost îndepărtat. Pe cine mai poate să mai deranjeze menționarea FSN-ului, nu știu. Al doilea este Jos Iliescu-ul de pe zidul de lângă Clinicile Noi, unde acum este decupată o intrare, care la vremea lui nu rezista mai mult de câteva zile, dar care a fost refăcut de nenumărate ori. Era zidul cel mai zugrăvit din Timișoara anilor 90. În treacăt zic și de Trăiască Republica Socialistă România (pictată legal, murală deci nu graffito) de pe una din clădirile Paltim, care încă rezistă, dar care probabil va dispărea odată cu întregul complex. Ar merita extras și păstrat, în perspectiva unui muzeu de istorie cu un capitol de istorie a comunismului. Dar ăsta-i alt articol, altă pledoarie, altceva. Eu doar pentru valoarea patrimonială a celor trei cruci negre insist acum, din toate motivele de mai sus, și pentru găurile de gloanțe din palatul Löffler și de unde-am mai zis în prima parte a acestui articol.

Surse:

Postat în Memorie